Poveste de spus în înserarea ce te apasă

"Fiecare din noi avem o piatră de hotar în viaţă"

 Ivona Boitan

E de ajuns să te uiţi în jur ca să realizezi că eşti înconjurat de oameni cu traume emoţionale. E de ajuns să pătrunzi dincolo de buzele arcuite în zâmbete false, dincolo de râsetele îngheţate ca să vezi că fiecare are morţi de care nu poate uita, despărţiri ce l-au marcat, pierderi ireversibile, certuri ireconciliabile. Însă, niciodată viaţa nu se opreşte la o singură moarte, la o singură despărţire, la o singură ceartă, ci izbeşte de sticla inimilor noastre nenumărate gloanţe, unele albe, altele reale, până într-o zi când vitraliul cedează.

Pentru Sasha ea a fost prima lui trauma. A cunoscut-o într-o zi de vară. Ea era îmbrăcată într-o rochie turcoaz de pânză, brodată cu flori şi păsări exotice, era desculţă, cu tălpile mici gâdilând pământul. Părul arămiu şi ondulat, ochii verzi- părea desprinsă din descântecele cu iele, părea un fluture rar pe care Sasha a vrut să îl prindă din zbor, a vrut să îl păstreze la piept, să-l hrănească din bătăile inimii. Dar ea iubea florile şi zenitul, bea roua dimineţii.

Nu era prima fată de care se îndrăgostise, dar a fost cea care l-a tulburat cel mai mult, cea de care îşi aminteşte când priveşte cerul înstelat sau când aude clapele pianului. Îşi aduce aminte de ea în ultima seară, de acel vals de adio, îşi aduce aminte ochii ei trişti, cuvintele...nu! nu voia să îşi amintească acele litere aruncate sfidător! Când rememorează ultimul lor dans îşi cântă pe clapele pianului interior aceeaşi partitura, din nou, negrul semitonurilor plecării ei se confundă cu albul tonurilor întâlnirii lor, se înlănţuie, se metamorfozează într-un gri plumburiu, bacovian. Degetele lui lungi, albe ca luna, o caută pe claviatură, încearcă să găsească acel sunet de zăpadă căzândă pe sticla înnegrită a inimii lui. Şi notele curg mai departe, partitura se recreează cu fiecare clapa apăsată, dar ea nu se mai întoarce oricât ar cânta Sasha. Iar îi revin în minte cuvintele ei, dar nu mai poate suporta să le rostească din nou.

Îi revine în minte seară când a ţinut-o în braţe, mâinile lui mari au cuprins-o uşor, părea atât de imaterială. Ea şi-a lăsat capul pe pieptul lui, îi putea auzi bătăile inimii în contratimp cu ale lui, îi simţea părul atât de moale răsfirându-i-se printre degete, o auzea fredonând un cântec vechi. Câteodată crede că nu a întâlnit-o cu adevărat, i se pare că a fost vis.

În ziua în care a cunoscut-o a invitat-o la plimbare. Ploaia care se stârnise o făcea să pară şi mai ireală, stropii care i se agăţau în gene îi făceau ochii să pară mai verzi reflectându-le culoarea de zeci de ori. Acum cuvintele ei de sfârşit îl invadează din nou. În timp ce valsul se isprăvea, ea i-a spus că nu îl poate iubi.

Din cenuşă marilor imperii nu se mai clădesc cetăţi, în oglinzile sparte nu se mai pot distinge chipuri. Inimile frânte nu se mai vindecă. Sasha simţea asta, simţea fatalitatea întâlnirii cu ea, simţea că nu va mai fi niciodată la fel.

Mâna ei era atât de răcoroasă în seară valsului, cuvintele ei de gheaţă nu puteau aparţine acelei seri de vară. Cum putea să îi spună asta? Nici măcar nu i-a dat o şansă.

Ea nu a putut să simtă, inima ei era prea fragilă, s-ar fi spart la atingerea primei lacrimi. Sasha nu înţelegea. Ochii lui aşteptând că ea să se întoarcă nu puteau vedea dincolo de propriile lacrimi. Nu puteau înţelege alegerea ei, dispariţia, cuvintele, privirea ei pierdută...

Câteodată simte impulsul de a culege flori, dar îşi dă seama cu nu mai are cui să i le pună în par. Ea a plecat odată cu visele lui, cu speranţele lui, cu zâmbetul lui, cu căldură mâinii. S-a dus.

Va mai iubi şi altcândva. E sigur de asta. Dar diferit. Fiecare iubire e diferită şi nici una nu se va mai asemăna cu asta.