Fluturi în ploaie

Am fost fragili precum aripile fluturilor. Nu am rezistat mai mult de o vară. Am fost naivi crezând că există fluturi de toamnă. Ne-am cunoscut timid, aveai o culoare de aripi pe care nu o mai văzusem înainte, un verde închis, intens, stins de contururi negre. Aripile mele de curcubeu te-au îndrăgit, te-au ascultat fâlfâind, te-au privit zburând. O fracțiune reflectată de verde mi-a pictat un semn pe aripa stângă. Dacă privești acum atent poți să îl vezi chiar pe claviculă, e urma ta, poartă parfumul zborului tău. M-ai învățat dansul ploii, dar cine să știe că pulberea aripilor noastre nu era făcut pentru apă. A fost de ajuns un singur strop...

Am rămas două epave lepidopterologice. Nu va mai exista o altă vară pentru noi. Nu ne va mai picta nimeni înapoi aripile distruse de ploaie. Nimeni nu ne va mai aduce înapoi florile pe care am pășit. Niciodată cerul nu va mai avea exact aceeași nuanță azurie pe care o avea în ziua în care a venit ploaia. Încă o simt căzând neîndurătoare, chemându-ne să ne alăturăm valsului stropilor ei. Aud muzica clondirelor spărgându-se în ascuțișul frunzelor. Văd acea picătură de apă atingându-mi aripa și nu o pot opri, e prea târziu, antenele mele fredonaseră deja cântecul distrugător.

Aripile mi-au dispărut, au fost înlocuite din nou de mâini, mi-a ramas doar pata aceea de verde pe clavicula stânga și amintirea ploii de despărțire.