You caused my heart to bleed. And I still love you with all my blood-less heart, with all my broken pieces that would never be puzzled again as they were in the first place. I know that neither you, nor me is  the same, but the way you changed me is still hurting me. I feel like all I have done and felt before you was pointless and fade, like I was just a child struggling to walk and you came and taught me how to dance. You left down your gloves, you put your arms around my heart and left an undeletable fingerprint on it. You walked away, I PUSHED YOU AWAY with my selfishness, with my blind courage, I scared you with my feelings. You couldn't "feel back", so we fell apart. You smelt like safety and I thought that you were MY safeness. I pretended emotions that weren't for me. I watered illusions and let them bloom, but all I have raised were reeds full of thorns. So I ended up alone, with my hurting hands and heart, crying over reeds that were supposed to be daises, waiting for somebody who would smell like a mountain spring to wash away my bloody palms, my bleeding heart and to irrigate my desired daises.

Poveste de spus în înserarea ce te apasă

"Fiecare din noi avem o piatră de hotar în viaţă"

 Ivona Boitan

E de ajuns să te uiţi în jur ca să realizezi că eşti înconjurat de oameni cu traume emoţionale. E de ajuns să pătrunzi dincolo de buzele arcuite în zâmbete false, dincolo de râsetele îngheţate ca să vezi că fiecare are morţi de care nu poate uita, despărţiri ce l-au marcat, pierderi ireversibile, certuri ireconciliabile. Însă, niciodată viaţa nu se opreşte la o singură moarte, la o singură despărţire, la o singură ceartă, ci izbeşte de sticla inimilor noastre nenumărate gloanţe, unele albe, altele reale, până într-o zi când vitraliul cedează.

Pentru Sasha ea a fost prima lui trauma. A cunoscut-o într-o zi de vară. Ea era îmbrăcată într-o rochie turcoaz de pânză, brodată cu flori şi păsări exotice, era desculţă, cu tălpile mici gâdilând pământul. Părul arămiu şi ondulat, ochii verzi- părea desprinsă din descântecele cu iele, părea un fluture rar pe care Sasha a vrut să îl prindă din zbor, a vrut să îl păstreze la piept, să-l hrănească din bătăile inimii. Dar ea iubea florile şi zenitul, bea roua dimineţii.

Nu era prima fată de care se îndrăgostise, dar a fost cea care l-a tulburat cel mai mult, cea de care îşi aminteşte când priveşte cerul înstelat sau când aude clapele pianului. Îşi aduce aminte de ea în ultima seară, de acel vals de adio, îşi aduce aminte ochii ei trişti, cuvintele...nu! nu voia să îşi amintească acele litere aruncate sfidător! Când rememorează ultimul lor dans îşi cântă pe clapele pianului interior aceeaşi partitura, din nou, negrul semitonurilor plecării ei se confundă cu albul tonurilor întâlnirii lor, se înlănţuie, se metamorfozează într-un gri plumburiu, bacovian. Degetele lui lungi, albe ca luna, o caută pe claviatură, încearcă să găsească acel sunet de zăpadă căzândă pe sticla înnegrită a inimii lui. Şi notele curg mai departe, partitura se recreează cu fiecare clapa apăsată, dar ea nu se mai întoarce oricât ar cânta Sasha. Iar îi revin în minte cuvintele ei, dar nu mai poate suporta să le rostească din nou.

Îi revine în minte seară când a ţinut-o în braţe, mâinile lui mari au cuprins-o uşor, părea atât de imaterială. Ea şi-a lăsat capul pe pieptul lui, îi putea auzi bătăile inimii în contratimp cu ale lui, îi simţea părul atât de moale răsfirându-i-se printre degete, o auzea fredonând un cântec vechi. Câteodată crede că nu a întâlnit-o cu adevărat, i se pare că a fost vis.

În ziua în care a cunoscut-o a invitat-o la plimbare. Ploaia care se stârnise o făcea să pară şi mai ireală, stropii care i se agăţau în gene îi făceau ochii să pară mai verzi reflectându-le culoarea de zeci de ori. Acum cuvintele ei de sfârşit îl invadează din nou. În timp ce valsul se isprăvea, ea i-a spus că nu îl poate iubi.

Din cenuşă marilor imperii nu se mai clădesc cetăţi, în oglinzile sparte nu se mai pot distinge chipuri. Inimile frânte nu se mai vindecă. Sasha simţea asta, simţea fatalitatea întâlnirii cu ea, simţea că nu va mai fi niciodată la fel.

Mâna ei era atât de răcoroasă în seară valsului, cuvintele ei de gheaţă nu puteau aparţine acelei seri de vară. Cum putea să îi spună asta? Nici măcar nu i-a dat o şansă.

Ea nu a putut să simtă, inima ei era prea fragilă, s-ar fi spart la atingerea primei lacrimi. Sasha nu înţelegea. Ochii lui aşteptând că ea să se întoarcă nu puteau vedea dincolo de propriile lacrimi. Nu puteau înţelege alegerea ei, dispariţia, cuvintele, privirea ei pierdută...

Câteodată simte impulsul de a culege flori, dar îşi dă seama cu nu mai are cui să i le pună în par. Ea a plecat odată cu visele lui, cu speranţele lui, cu zâmbetul lui, cu căldură mâinii. S-a dus.

Va mai iubi şi altcândva. E sigur de asta. Dar diferit. Fiecare iubire e diferită şi nici una nu se va mai asemăna cu asta.

Fluturi în ploaie

Am fost fragili precum aripile fluturilor. Nu am rezistat mai mult de o vară. Am fost naivi crezând că există fluturi de toamnă. Ne-am cunoscut timid, aveai o culoare de aripi pe care nu o mai văzusem înainte, un verde închis, intens, stins de contururi negre. Aripile mele de curcubeu te-au îndrăgit, te-au ascultat fâlfâind, te-au privit zburând. O fracțiune reflectată de verde mi-a pictat un semn pe aripa stângă. Dacă privești acum atent poți să îl vezi chiar pe claviculă, e urma ta, poartă parfumul zborului tău. M-ai învățat dansul ploii, dar cine să știe că pulberea aripilor noastre nu era făcut pentru apă. A fost de ajuns un singur strop...

Am rămas două epave lepidopterologice. Nu va mai exista o altă vară pentru noi. Nu ne va mai picta nimeni înapoi aripile distruse de ploaie. Nimeni nu ne va mai aduce înapoi florile pe care am pășit. Niciodată cerul nu va mai avea exact aceeași nuanță azurie pe care o avea în ziua în care a venit ploaia. Încă o simt căzând neîndurătoare, chemându-ne să ne alăturăm valsului stropilor ei. Aud muzica clondirelor spărgându-se în ascuțișul frunzelor. Văd acea picătură de apă atingându-mi aripa și nu o pot opri, e prea târziu, antenele mele fredonaseră deja cântecul distrugător.

Aripile mi-au dispărut, au fost înlocuite din nou de mâini, mi-a ramas doar pata aceea de verde pe clavicula stânga și amintirea ploii de despărțire.

Ce aș mai putea a-ți zice?

Să îți spun să mă iei de mână? Pentru ce? Ai mai putea tu să îmi acoperi rănile?
Să îți spun să mă săruți? Pentru ce? Buzele tale ar putea să își mai ia cuvintele înapoi?
Să îți spun să mă iei în brațe? Pentru ce ? Inima ta ar mai putea auzi bătăile inimii mele?
Așa că nu îți spun nimic. Tac. Și în tăcerea mea mi te ascunzi tu, și în vorbele pe care nu le-am putut rosti îmi ești tu, și lacrimile le care nu le-am putut plânge îmi sunt ale tale.
Mâinile mele te așteaptă să te întorci. Degetele mele de sticlă verzuie așteaptă să se ascundă din nou în degetele tale de crini otrăvitori. Ochii mei de cristal topit așteaptă să fie cuprinși din nou de ochii tăi de amurg hibernal. Știu că nu te întorci.

Cer de noapte

În ochii tăi stele. Poate, de fapt, nici măcar nu ești tu. E doar cerul adânc și negru. Ești doar o plăsmuire, te-am plămădit din lacrimi, din praf și din noroi, am strâns licurici, strigăte și globuri de sticlă și goluri și te-am creat. Din mâinile mele înnegrite de fum au ieșit stele. Cu degetele sfărmate am apăsat pe fiece rană a ta. Cu brațele vinete te-am acoperit. Umbrelă m-am făcut să te apăr de ploaie și nor am fost pentru soare. M-am făcut și vânt și zăpadă și frunză. Iar la sfârșit, m-am făcut stea căzătoare. Atunci ai clipit.